In drum spre casa, prin dedesubturile orasului, intr-o particica a unei rame, pe un scaun in fata mea, statea un nene. Cred ca avea vreo 70 de ani. Cu o palariuta neagra in mainile imbatranite, cu niste cizme batatorite de timp, cu ochii inchisi si trist. Oare la ce se gandea? La tinerete, la parintii pe care i-a ingropat, la ziua de maine, la o persoana la care a tinut, dar care nu a putut sa-i impartaseasca viata, libertatea, singuratatea, la o iubita, la sotie, poate la copii. Ne gandim la atatea chestii. De cand ne nastem suntem obligati sa ne gandim la lucruri. Cine e femeia care ma ia in brate, ce este acel lucru care ma orbeste cateodata? Ce sunt chestiile alea? Ce e rece, ce e cald, ce forma are, ce culori are? Cate numere, cate litere, cate liniute, bastonase, triunghiuri, cercuri! Cine e fata aia? De ce se uita la mine? Cate si mai cate.
Mintea noastra nu este niciodata linistita sau impacata.
Niciodata nu va stand still for a minute.
Batranetea este urata.
In aceasta seara racoroasa de primvara am ajuns la concluzia uimitoare ca eu ma bucur de cele mai mici lucruri, dar care sunt si cele mai importante. Ma bucur cand ploua, cand ninge, cand soarele isi face loc printre frunzele copacului batran, dar parca mai plin de viata decat toti trecatorii diminetii. Ma bucur cand imbratisez, cand sarut, cand tin de mana, cand mangai. Ma bucur cand ies afara, cand ma duc intr-un bar, cand ma intalnesc cu fetele, cand beau o bere, cand fumez o tigara. Ma bucur cand ma plimb, cand vad pe cineva zambind, cand melodia mea preferata imi suna in urechi. Ma bucur ca inca mai pot face lucrurile acestea.
Ma bucur in sfarsit ca iubesc si ca " urasc".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu