marți, 31 mai 2011

137

Duminica trecuta am fost la tenis, nu am jucat doar am asistat, am facut galerie. Am ajuns la Piata Romana si probabil ca orice om normal m-am gandit sa-mi iau picioarele la o plimbare pana la Universitate. Placut sa mergi de una singura cu o carte in mana, cu ochelarii pe moaca. La Romana m-a oprit un baiat, care mi-a dat un pliant si mi-a spus ca are nevoie de fete pentru o sedinta foto la articole vestimentare pentru mall-ul din Berceni. Trebuia doar sa-mi vada culoarea ochilor si a pielii. Mi-a spus sa-l urmez intr-o scara. Pe bune?! I-am raspuns cu un nu frumos si raspicat ca sa nu ajunga la urechile lui un " da, fac sex, dar de la a doua intalnire. M-a intrebat cati ani am si pe gura mi-a iesit 17 ani. Brusc s-a albit, iar mie mi-a sfaramat visele de a ajunge top model in domeniul pornografic spunandu-mi: "Ai 17 ani, nu se poate! Papa!" M-a bufnit un ras. Trecand peste...
Mi-am continuat drumul pana la Universitate la 137. In 137 o tipa foarte dubioasa, vreo 45 de ani, imbracata intr-o rochie inflorita, cu niste sandale rosii, niste ochelari de neam prost si avea un mod ciudat de a vb la telefon. Tinea telefonul foarte aproape de gura, si o mana acoperea si telefonul si gura. Nu se auzea nimic. Sunt curioasa daca cel de la capatul firului stia cu cine vb sau a crezut ca l-a sunat Darth Vader. O tipa care se certa cu prietenul, ea l-a vazut ca se uita la sanii alteia, iar el statea cu capul pe umarul ei si o intreba de ce este suparata si ultima tipa, dar nu cea din urma, detinea o geanta rosie cu mandra fecioara Maria care m-ai avea putin si stralucea. Cat de credincios sa fi sa porti asa ceva, da pai sa faci asa ceva? Ai si tu ca tot omul la tine o iconita, niste margelute, o cruce, dar o geanta cu Fecioara Maria din lac si rosie. Sa fim seriosi!
Daca nu citesti, daca nu ii dedici atentia unei persoane, daca nu te gandesti la ale tale, daca te plictisesti, daca vrei sa razi, peste tot in jurul tau vezi oameni care fac si nu fac diferite chestii.
Uita-te in jur si zambeste!

vineri, 13 mai 2011

Am avut nevoie unul de celalalt...

Dragul meu nimeni,

Eu cred ca in viata ti se da sansa sa cunosti o singura data un anumit tip de persoana, care iti ramane intiparita ori in minte ori in suflet. Oare unde este bine sa fi marcat/ marcata si cat timp dureaza pana cand toate amintirile devin urme sterse?
Mi-am dorit o asemenea persoana. Mi-am dorit o iubire care, chiar daca nu dureaza, sa-mi ramana in minte si in suflet. Mi-am dorit sa te sarut, sa te mangai, poate sa-ti stiu fiecare particica a corpului, sa te tin de mana, sa te tin in brate. Mi-am dorit sa te aud, sa te ascult, sa te simt, sa fiu acolo cand ai nevoie, sa te stiu langa mine. Mi-am dorit sa fi tu acela care ma face sa rad, sa zambesc, sa plang si sa iubesc.
Te-am intalnit "anumit tip de persoana" si iti spun cu mana pe inima ca urmele tale se vor sterge.


Din tot sufletul,
Eu

Indifirenta sau lipsa curiozitatii?

Noi femeile, pentru a ne alina un pic durerea recurgem la tot felul de trucuri. Unul dintre ele fiind inlocuirea cuvintelor dureroase cu unele mai putin dureroase sau le inlocuim cu o intreaga explicatie benefica noua.
Ce am facut eu zilele astea? Am inlocuit indifirenta cu lipsa curiozitatii. M-am linistit? Nu.
Nici o alta explicatie pentru indiferenta nu poate fi mai putin dureroasa, pentru ca in subconstientul nostru tot indiferenta alegem sa intelegem.
Sa presupunem ca iubitul/ iubita vine la tine si isi exprima o dorinta de a pune capat relatiei. Tu logic, ar trebui sa intrebi de ce, sa te intereseze catusi de putin de ce se termina. Ironia sortii face ca cel de langa tine sa zica: " Bine. Ne vedem in Bucuresti la o bere candva." Este indiferent, ca si cand si-ar fi dorit lucrul acesta de mult sau poate doar lipsit de curiozitate. Dupa ce ca noi venim cu idea despartirii tot noi ramanem cu gura cascata si aflam ca oamenii de langa noi pur si simplu sunt indiferenti.
Revenind. Indiferenta si lipsa curiozitatii pot fi luate ca termeni total diferiti daca our brain wishes to choose so sau ii asemanam. Lipsa curiozitatii ajungand sa insemne ceva linistitor care sa ne impace sufletul.
Putem sa ne impacam sufletul de "n" ori?
Care dintre noi isi impaca cu adevarat sufletul? Cel care pune capat relatiei sau cel care este lasat fara cuvinte?
Cine ar putea fi mai indiferent? El sau ea? Cel care pune punctul la sfarsitul propozitiei sau cel care este concediat?
Cu adevarat ce ne-am dori sa fie? Cruda indiferenta sau simpatica lipsa a curiozitatii?

miercuri, 11 mai 2011

Aishiteru...

Aishiteru inseamna in limba japoneza, " Te iubesc". Citesc in momentul de fata o carte care se numeste " Gargui" de Andrew Davidson, pe care o recomand din tot sufletul. Aceasta carte, probabil descrie o dragoste ce poate fi intalnita numai in imaginatia omului, o dragoste care trece de testul timpului, care poate depasi orice, este dragostea pe care toti o cauta, dar sunt rari cei care au norocul sa o gaseasca.
In aceasta carte sunt relatate iubiri nemuritoare din diferitele tari ale lumii. Una care mi-a ramas intiparita in minte se numeste " Ucenicul sticlarului". Incepe cam asa: " Era cu mult timp in urma, cand in Japonia antica s-a nascut o fata cu numele de Sei, fiica uniu sticlar numit Yakichi. La inceput tatl fusese dezamagit pentru ca nu avusese parte de un fiu, dar dezamagirea i-a disparut in momentul in care a luat-o in brate . Din acea clipa, el i-a fost devotata ei, iar ea lui". "Sei a studiat bine sub tutela parintelui, invatand cum sa inchinga focul si cat de tare sa sufle. A invatat sa descifreze stralucirea calda a sticlei fierbinti."
Era o fata foarte frumoasa. Zilele treceau, talentul ei crestea, frumusetea ei la fel. Barbatii veneau si cumparau obiectele din sticla doar pentru privirea ei,. Sei devenise o minunatata suflatoare de sticla. A venit si vremea in care tatal ei se gandea la maritis. Au venit multe propuneri, insa ea i-a spus tatalui ca daca vreodata se va marita o va face pentru ca iubeste. A aparut acea iubire. Si-a dat sufletul la propriu si la figurat unui taran pe nume Heisaku. " Toate astea se intamplau cand unul dintre articolele mai inspirate produse de Sei - o floare de sticla- i-a fost oferita unui daimyio, nobil feudal local, de catre unul dintre slujotorii sai. Acest nobil temut si urat din cauza naturii lui brutale. N-avea el timp pentru flori de sticla, intreband furios care era noima unui astfel de flecustet." Slujitorul i-a spus ca a cumparat-o de la cea mai frumoasa creatura de pe acest pamant si ca aceasta este necasatorita. Nobilul i-a cerut slujitorului ca aceasta sa-i fie adusa. La cererea lui daimyio aceasta a venit impreuna cu tatal ei si a primit un ultimatum. Se casatorea cu el sau tatal ei era trimis pe lumea cealalta fara nici un moment de ezitare. I s-a dat ragaz o saptamana.
Tatal i-a spus ca ar accepta sa fie omorat, daca ar stii ca ea este fericita alaturi de Heisaku. Aceasta nu a vrut sa auda. A stat si s-a gandit 3 zile si a luat decizia care avea sa-i salveze tatal. " M-am juruit tacerii si saraciei si m-am ras pe cap pentru a-mi arata devotiunea. M-am mutat in templul de pe cel mai inalt munte din regiune. Aici ma simt cel mai apropiat de Buddha. Nu ma pot marita cu domnia voastra pentru ca sunt deja casatorita cu Universul. Nu pot rosti raspunsul la intrebarea voastra, pentru ca juramintele mele nu o permit. De aceea, fara vreun raspuns, va trebui sa-l eliberati pe tatal meu, iar eu ma voi intoarce la templul de pe munte pentru a-mi petrece viata un supusenie."
Acesta i-a spus ca daca vreodata o va auzi vorbind chiar si cu tatal ei, il va omora pe tatal ei si pe ea o va face sotia lui.
In templul acela si in timpul petrecut acolo ea s-a ocupat de suflatul in sticla. A inceput sa faca obiecte din sticla pentru profit. Sufletul ei plangea in tacere pentru barbatul cu care nu a reusit sa-si uneasca sufletul. A inceput din sticla incetul cu incetul sa-l construiasca, fiecare deget, fiecare membru, fiecare sclipire a privirii lui. La fiecare particica a corpului lui Heisaku spunea "Aishiteru..." si fiecare " te iubesc" ramanea in constructia din sticla.
La sfarsitul aceste mici povestioare de iubire, Sei moare ingropata de vie, astfel salvandu-si iubitul si tatal de cruzimea nobilului, care a vazut ultima creatie a suflatoarei in sticla.
Heisaku i-a devenit tatalui ucenic, dar si fiul pe care nu l-a avut niciodata.
Creatia a ajuns in mainile celor doi.
Cand le era dor de Sei, acestia spargeau cate o bucatica din sticla si de fiecare data, o data cu ruptura se auzea un strigat. Se auzea " Aishiteru... aishiteru, aishiteru..."
Oare noi suntem in stare sa facem atatea sacrificii pentru a ramane cu cel/ cea pe care o/ il iubim?
Oare noi suntem dispusi sa renuntam la viata noastra pentru viata celui/ celei pe care il/ o iubim?
Oare ei/ ele sunt in stare sa auda soapta de iubire dusa de vant?
Oare noi suntem in stare sa cream ceva care ar putea aduce macar un pic cu iubirea?
Oare chiar ne pasa?

miercuri, 4 mai 2011

Gandurile batranetii si micile placeri ale vietii

In drum spre casa, prin dedesubturile orasului, intr-o particica a unei rame, pe un scaun in fata mea, statea un nene. Cred ca avea vreo 70 de ani. Cu o palariuta neagra in mainile imbatranite, cu niste cizme batatorite de timp, cu ochii inchisi si trist. Oare la ce se gandea? La tinerete, la parintii pe care i-a ingropat, la ziua de maine, la o persoana la care a tinut, dar care nu a putut sa-i impartaseasca viata, libertatea, singuratatea, la o iubita, la sotie, poate la copii. Ne gandim la atatea chestii. De cand ne nastem suntem obligati sa ne gandim la lucruri. Cine e femeia care ma ia in brate, ce este acel lucru care ma orbeste cateodata? Ce sunt chestiile alea? Ce e rece, ce e cald, ce forma are, ce culori are? Cate numere, cate litere, cate liniute, bastonase, triunghiuri, cercuri! Cine e fata aia? De ce se uita la mine? Cate si mai cate.
Mintea noastra nu este niciodata linistita sau impacata.
Niciodata nu va stand still for a minute.
Batranetea este urata.
In aceasta seara racoroasa de primvara am ajuns la concluzia uimitoare ca eu ma bucur de cele mai mici lucruri, dar care sunt si cele mai importante. Ma bucur cand ploua, cand ninge, cand soarele isi face loc printre frunzele copacului batran, dar parca mai plin de viata decat toti trecatorii diminetii. Ma bucur cand imbratisez, cand sarut, cand tin de mana, cand mangai. Ma bucur cand ies afara, cand ma duc intr-un bar, cand ma intalnesc cu fetele, cand beau o bere, cand fumez o tigara. Ma bucur cand ma plimb, cand vad pe cineva zambind, cand melodia mea preferata imi suna in urechi. Ma bucur ca inca mai pot face lucrurile acestea.
Ma bucur in sfarsit ca iubesc si ca " urasc".

marți, 3 mai 2011

Fara titlu

A trecut Pastele, a trecut vacanta, a trecut si linistea. A inceput scoala, a inceput munca, a inceput si agitatia.
Am revenit la viata de zi cu zi, la ganduri, la un ramas- bun pe fuga, la un sarut stangaci si la o lacrima pe furis.
Fiecare a plecat undeva, unul la soare, altul la ploaie, celalalt de tot, ultimul revenind, dar nu la fel.
Fiecare inapoi la viata lui, inapoi la obiceiurile lui, inapoi cu cineva, inapoi la cineva.
Unii au ramas si spera ca la un moment dat sa plece undeva la soare, la ploaie sau de tot sau pur si simplu sa nu mai fie la fel.
Unii au ramas si spera ca la un moment dat sa se intoarca la o viata, la obiceiurile lor, poate cu cineva sau poate inapoi la cineva.
Unii stau si se gandesc cat de mult ar vrea sa spuna doar un "....!" si nu reusesc.
Iar eu stau si astept.