Operatiunea M.O.H.I

Hai sa incepem operaiunea M.O.H.I ca prim post pentru luna august.
Noi suntem 5 prietene, cel putin asa imi aduc eu aminte. Sau hai sa zicem ca eram 5 prietene. Patru dintre noi am fost in aceeasi clasa la liceu, iar cea de a 5-a este sora prea iubita a uneia dintre noi, si draga prietena. Suntem 5 si fiecare cu problemele ei, ganduri si toate cele.
Eu am avut o perioada ceva mai greuta si am ales, desi toate din grup stiau ce se petrece cu mine mai mult sau mai putin, sa vorbesc cu Mohi. Sa zicem ca m-a ajutat. Eu am avut nevoie sa vb cu cineva si am vb cu una din prietenele mele. Oricare dintre noi daca am avut o problema am ajuns sa vb una cu cealalta. Una singura nu face lucrul acesta, pentru ca ea crede ca nu poate fi ajutata. Cu ce am putea noi sa o ajutam? Noi niste muritoare si absolvente de drept, sport si contabilitate nu avem cum sa punem mana de la mana sa facem mai multe maini. Nu suntem apte.
In schimb absolventa de psihologie, desi ea ne-a spus si subliniat ca ne ajuta ca si prietena nu ca psiholog, EA ne poate da sfaturi si aduce pe calea cea buna.
Vorbeste ore intregi cu noi si fata in fata si la telefon.
E ok, pana aici rezulta ca este o super prietena.
Ma simt ca si cand as fi intr-o relatie nereusita, in care unul il ajuta pe celalalt, iar cel din urma sta si asculta. Adica un fel de relatie cu medicul. Ce ai? Ce scaun ai? Ce culoare are urina? De cate ori o faci? Tragem linie si ai urmatoarele...
Dar ma gandesc, eu ce caut in viata unui om care nu are nevoie de mine, un om caruia sa nu-i stiu gandurile si problemele. Un om pe care nu-l pot ajuta.
Eu am facut o greseala si meritam pedeapsa fatala, adica taierea capului: nu am fost la ziua ei anul acesta.
Sunt un om ca oricare altul, muncesc, tocmai ce m-am mutat de acasa, curatenie, cumparaturi, oboseala, si nechef. Fiind ca a trebuit sa raman la munca pana mai tarziu nu am putut ajunge la aniversarea celor 23 de ani ai lui MOHI. Si imi pare rau.
Am dat mesaj, care se pare ca nu a fost primit si mi-am primit bataia la fund.
Am sunat-o si mi-am cerut scuze si chiar am inceput sa plang. Dar pe cine a interesat? Pe nimeni, pentru ca cineva nu poate trece peste.
Pai hai sa ne aducem aminte oameni buni:
- nici ea nu a fost la ziua mea acum 2 ani
- nici ea nu a putut ajunge la intalniri
- spunea ca ajunge la intalniri si dadea mesaj cu o ora inainte sa plecam si spunea cu sufletul ranit ca nu mai poate
- nici ea nu raspunde la telefon cand este sunata
Si multe altele.
I-am spus si i-am spus si i-am spus toate ca nu e frumos, ca poate vii la urmatoarea intalnire, ca poate ne vedem si noi, ca poate ne spune ce o deranjeaza si nu trebuie sa ghicim noi si sa citim ganduri, ca poate ne spune ce probleme de nerezolvat si rezolvat are.
Dar ea e puternica, sigura pe sine, isi poarta singura de grija, si nu are nevoie de ajutor, iar noi nu putem vindeca.
Sincer imi pare rau ca nu are incredere in noi si in puterile noatre de vindecare si ca nu reuseste sa treaca peste o singura zi in care una dintre noi a avut probleme.
Imi pare rau MOHI!